Oare de ce noi oamenii obisnuim, inconstient, sa-i ranim pe cei dragi? Ranim prin cuvinte, gesturi, priviri ... Cind ajung in asa situatii ma simt rau, neputincioasa, sufletul imi este greu si neimpacat cu mine. De-as putea as intoarce timpul de fiecare data pentru a indrepta greseala. Dar orgoliul de moment este mult mai "orgolios" decit mine. Mereu incerc sa ma feresc de certurile familiale, iar daca "obijduiesc" pe cineva apropiat, ma maninca remuscarile, si nu o zi, dar saptamini intregi. Iar cind ajung sa-mi cer scuze, nu pot. Probabil nu prea am avut situatii din alea in care sa fiu nevoita sa imi cer iertare. Ciudat, dar pina nu demult, altii isi cereau scuze de la mine, pentru una alta. Acum insa, apar tot mai multe situatii in care eu ramin vinovata. Si unde este acel "imi cer iertare"? Nu e ... nu pot sa-l spun. Si cind gresesc, tind sa caut dreptatea mea, niciodata nu recunosc ca nu o am.
Si azi, in aceasta seara, am vazut durerea in ochii ei, ai lor. Dar noi nu-i putem intelege. Sunt batrini deja si cauta afectiune. Noi in schimb tindem sa-i indepartam.
Acum ma simt atit de mica si ma gindesc ... si simt o jale imensa. Si ma gindesc ca pot fi mai buna. Si ma gindesc ca, cindva vom fi si noi ca ei. Si ma gindesc ca, cindva o sa-mi para rau pentru tot ...
Si azi, in aceasta seara, am vazut durerea in ochii ei, ai lor. Dar noi nu-i putem intelege. Sunt batrini deja si cauta afectiune. Noi in schimb tindem sa-i indepartam. 
