Intrebari ... raspunsuri?

Asa este natura omului - sa isi puna diverse intrebari si sa nu gaseasca raspuns la ele. Si nu pentru ca nu ar putea gasi ci pentru ca nu vrea. Decit sa se aleaga cu un raspuns care nu i-ar conveni, mai bine se preface ca nu stie, ca nu-si da seama sau si mai bine, lasa totul in seama timpului. Timpul este o varianta foarte buna. Si mie imi place. Dar atunci cind unele intrebari nu mai suporta aminare, atunci cind timpul pur si simplu se prea lungeste si nu vezi nici un rezultat, mai bine te iei in miini si privesti frumos partea buna a lucrurilor. Poate apare si raspunsul (satisfacator) pina la urma ...

Conform spuselor tatalui meu (care apropo, mereu are dreptate), mai exista si o a treia varianta,   dar o pastrez pentru mine ... unii ar intelege-o gresit.

Thoughts (4)

Deseori simt nevoia sa scriu despre barbati, dar niciodata nu-mi pot aduna gindurile.

Vreau sa scriu despre barbati de fiecare data cind ii aud injurind fara sa se gindeasca ca mai sunt si femei imprejur, atunci cind scuipa pe drum de cite 10 ori pe minut, atunci cind fumeaza intr-atit de mult, incit mirosul de tigara imbibat se simte de la o posta, si nu mai zic de mirosul de tigara amestecat cu bautura (cea mai nepotrivita combinatie). 

Imi mai vin o gramada de ginduri in minte atunci cind ii vad cu lanturi aurite pe la git si inele de nu stiu cite grame de aur, de parca ar fi femei ... atunci cind claxoneaza din masina lor si fluiera dupa domnisoare frumoase si nu numai ... atunci cind fac promisiuni desarte care par reale, atunci cind se simt raniti cind de fapt ei ranesc cu sau fara voia lor ... atunci cind in mintea lor este doar fotbalul, berea rece si masina din garaj, iar sotia nu mai este ceea ce a fost odata ... atunci cind li se pare ca femeia trebuie sa le fie roaba doar pentru ca ei fac un ban in plus, atunci cind transforma sotia sau iubita in mama lor, doar pentru ca mama le facea altfel de mincare si se ocupa de ei ca de niste copii mici ...

Faptul ca noua ne face placere sa avem grija de voi, nu ne transforma intr-o persoana mai in virsta care trebuie sa se ocupe de asta toata ziua - sa spele, a insire, sa calce tot! sa aseze hainele frumos in dulap, dupa care voi la fel de frumos sa le aruncati inapoi,  sa faca mincare, sa stringa masa, sa spele vesela, sa faca curat si inca sa mai mearga si la munca ...

Recunosc ca am generalizat si imi cer scuze. Nici macar eu nu ma aflu in cercul femeilor cu astfel de barbati, dar ma sperie gindul ca totul vine cu timpul. Recent i-am spus omului meu ca el reprezinta idealul meu de barbat. Nu am spus-o la nimeni pina acum, pentru ca niciodata nu am simtit-o pina la aceasta relatie. Barbatul de linga mine, la moment, imi ofera tot de ce am nevoie (nu ma refer la bani :D) - sprijin, dragoste, alint si nu duc o viata de "femeie de servici" dar de ce sa mint ca nu ma ingrozeste gindul unei vieti de femeie casnica, cu copii, care nu are timp de propriile ei nevoi? Niciodata nu am inteles de ce barbatii, care nu au nici macar par lung, ten si unchii de care sa ingrijeasca, au mai putine activitati decit noi femeile, care pe linga faptul ca trebuie sa avem mare grija de cum aratam (pentru propria satisfactie dar si pentru ca sa nu-i pierdem) mai si trebuie sa avem grija de problemele casnice, de mincare din bucatarie si de ei. Cite sarcini are o femeie pe care trebuie sa le reuseasca intr-un timp record?

Imi doresc sa fie mereu asa cum a fost si este (la mine ma refer), caci daca se va schimba, nu imi voi mai cere scuze pentru modul in care am generalizat. Probabil, daca femeia si barbatul s-ar stradui sa pastreze acel ceva din relatia lor de la inceput si pina la sfirsit, s-ar intelege in toate, s-ar organiza , ar imparti sarcini, doar din dorinta de a se ajuta unul pe celalalt. Dar timpul, timpul mereu a fost cel mai bun prieten si cel mai bun dusman al oamenilor; timpul lecuieste si distruge cu aceeasi putere ...

Trecem prin timp.

Vine un timp cind ...

... toate se pun la locul lor ...
... uitam, iertam si ne vedem de viata noastra ...
... invatam sa privim doar inainte ...
  
Este un timp pentru toti si toate. Si eu care credeam ca timpul vindeca orice rana ... Nu, nu timpul vindeca, ci persoanele cu care mergi tinindu-te de miina de-a lungul timpului ...

                                                                                                     N-am să-l definesc cu ură, 

                                                                                                    Însă rece şi concret: 

                                                                                                   E un fel de corcitură 

                                                                                                  De dorinţă şi regret.

                                        

Christmas miracle.

Imi miroase deja a sarbatorile de iarna. Simt asa, acel spirit magic ...  mai lipseste mirosul de portocala si poate niste fulgi, chiar daca Craciunul nu intotdeauna a adus cu el zapada :)

Anul asta de Craciun iarasi imi voi pune gindurile in ordine, voi medita asupra la ce am realizat in 2010 si imi voi face planuri noi pentru 2011, mai bine zis imi voi  "formula" niste dorinte noi, dar poate si mai vechi, care din pacate nu s-au implinit ... inca :)

Craciunul este magic, plin de minuni ... Ce zici Doamne? Meritam o minune? Hai, fa o minune ... am asteptat destul ... cu totii avem dreptul la viata ... nu?

Astept ... Craciunul.

Dear Me, you've got a letter.

De multe ori m-am gindit la ce as avea sa-mi spun mie - cea de azi si cea de ieri.
Probabil uneori imi este greu sa gasesc acele cuvinte pentru ca nu vreau sa fiu cruda cu propria mea persoana. Dar daca ma gindesc mai bine, Eu - cea din trecut as fi meritat vreo doua vorbe "de bine" sau vreo palma, doua, trei ... Mi-ar fi greu sa vorbesc cu mine, cea din trecut, totusi i-as adresa niste intrebari, i-as da niste sfaturi ... i-as spune ca viata este frumoasa atunci cind inveti sa te rupi de tot ceea ce nu este bine,
as lua-o de o mina si i-as arata cum arata viitorul (prezentul de acum) pentru a nu se mai lega de ceva ce nu mai exista atunci. 

Acestea fiind spuse in introducere, am sa continui cu leapsa pe care am zarit-o la Andera :) Am gasit-o destul de interesanta, fata de toate celelalte unde intrebarile citeodata nici sens nu au. Deci, eu - cea de azi trebuie sa scriu o scrisoare adresata mie, cea din trecut. Nu stiu daca ma voi descurca dar am sa incerc. 

<< Draga N., iti scriu din prezent. 
Vreau sa-ti spun ca acum la mine totul este bine, sunt fericita, 
nu pling asa des ... acum merg pe acel drum pe care il tot cauti si tu. 
Nu se merita sa te mai stresezi atit. 
Nervii te-as ruga sa ti-i lasi deoparte pentru ca deja am citeva fire de par alb in cap si niciodata nu am vrut sa ajung sa mi-l vopsesc. Stai mai putin pe net caci in viitor vei avea tot timpul din lume, uite acum sunt la munca si sunt toata ziua cu ochii in calculator ... Am deja familie ... stiu, nu ma crezi, pentru ca daca imi zicea si mie cineva cu vreo 2 ani in urma, nu aveam sa cred :) 
Cred ca am multe de spus, dar oare se merita? Mult mai important imi este prezentul si viitorul decit Tu, aia din trecut. Multumesc pentru ca ai ramas acolo, in Bucuresti ... eu ma simt mai bine aici. Mai stii? Traiesc ... >>


Daca este cineva aici care ar avea ceva sa-i spuna propriei sale persoane din trecut, este liber s-o faca. Sincer, eu ma simt mai bine acum :D

Teoria Magnetului.

Se zice ca noi femeile suntem ca magnetul: ne trage acolo unde fara sa vrem gasim ceva.

Sa-ti spun o povestioara.

<< Sunt zile in care pur si simplu imi vine sa-mi iau valiza si s-o sterg. Nu, nu acasa, da in alte parti ... sa-mi iau un bilet dus, sa vad si eu niste locuri noi unde oamenii poate sunt mai fericiti, sa ma rup de tot adevarul si toata minciuna, sa nu vad ochii cei invidiosi si nici pe acei care ma iubesc. Sunt zile in care pina si cel mai drag om mi se pare cel mai indepartat de sufletul meu, zile in care nu ma mai intelege si nici eu nu-l mai inteleg pe el.

Ciudata senzatia aia prin care toate ti se par cu fundul in sus, ciudat felul in care evoluam - in loc sa ne creasca aripi si sa zburam indiferent de tot ce se intimpla in jurul nostru, cadem. Mda, e mai usoara caderea ... este mai usor sa cazi decit sa-ti iei zborul, e mai usor sa-i ranesti pe cei dragi decit sa le arati ca-i iubesti, e mai usor sa gasesti motive de cearta decit din alea care sa te faca fericit.

Si sincer ma gindeam ca viata a inceput pe ... acea data, stii tu, ma gindeam ca nu ma voi mai confrunta cu trecutul - al meu sau al tau. In septembrie anul trecut mi-ai zis ca ma iubesti, si totusi ... nu pot intelege. Si da, acum mi-am dat si eu seama cum se despart o multime de perechi din cauza netului ... odnoklassniki ii aduce impreuna, odnoklassniki ii indeparteaza unul de celalalt. De ce? Oare niciodata nu va multumiti cu persoana de linga voi? ... As fi vrut sa fiu unica "frumoasa" de linga tine ...

Imi cer scuze. >>

Welcome Home, Tourist!

Probabil cei 7 ani de trai in Romania si-au spus in sfirsit cuvintul.

Ma obisnuisem sa-mi organizez viata in propriul meu fel, timpul nu-mi depinde de nimeni, eu eram stapina pe propriile mele decizii, responsabila de viitoarele consecinte ... Eu si numai eu puteam sa-mi conduc propria lume, lumea mea, pe care mi-am creat-o atita timp, lumea mea pe care am construit-o altundeva.

Daca primeam sfaturi puteam sa aleg, in a le urma, sau a ma lua dupa ale mele.
Daca vroiam imi faceam mincare, daca nu - nu, si nimeni nu ma critica ca nu maninc destul, ca nu ma alimentez normal.
Daca vroiam sa stau ore in sir la calculator, urmarind un film, nimeni nu-mi spunea ca stau prea mult.
Daca vroiam vorbeam, da nu simteam nevoia, taceam.
Daca ma simteam bine rideam, daca imi era rau plingeam, si nimeni niciodata nu mi-a reprosat ca pling de la nimic, ca pling prea mult, ca vars lacrimi degeaba.

Tot imprejur imi apartinea, timpul, decizia si liberatea.

Astazi insa mi s-au reprosat destule. Am ajuns sa fiu numita "o turista" care nu face alteva decit sa stea la hotel. Bine ... acest hotel la mine in telefon este trecut "home, sweet home" si asa va ramine. Ok, de azi inainte am sa stiu de unde plec in fiecare dimineata si unde vin in fiecare seara.

Si tu ai zis ca acasa va fi altfel, mai bine ...

Nu mai tin minte ultima data ...

Ma simt ciudat acasa in aceasta perioada. Ieri am realizat si de ce. Nu sunt obisnuita sa petrec toamna acasa. O stergeam din gara cel tirizu la inceput de octombrie in fiecare an. Este o stare interesanta. Nu am prins demult acest anotimp pe meleagurile moldovenesti (in ultimii sapte ani).

Nu mai tin minte ultima data cind gradina lu' tata era atit de galbena, iar eu sa fug in fiecare seara si sa string mere de sub copaci. Aseara, tin sa zic, am mincat cel mai bun mar din viata mea - rosu, mare, dulce, cu gust de "acasa" . "Este atit de bun" - ii tot spuneam mamei.

Nu mai tin minte ultima dimineata de acasa in care sa ies afara si sa-mi inghete degetele si nasul. De obicei inca era clad. Frigul adevarat il prindeam la Hirletz sau mai nou la Bucuresti (dar ce frig era acolo? adica unde puteam sa-l simt, daca aveam mereu acelasi traseu - camin, metrou, facultate - nici nu aveam timp pentru a ma gindi ca e frig afara). In schimb, acasa, e altfel. Inghet cu totul.

Nu mai tin minte ultima zi in care am vazut oamenii din "rutiera" atit de grabiti la munca, inghetati si ei.

Nu mai tin minte ultima data cind am mers pe jos, in cizme si inca si pe tocuri, in Chisinau. Cred ca incep sa ma acomodez deja cu moda de aici :D Fetele daca nu sunt incaltate in ceva care sa "tocaie" nu sunt "modite".

Nu mai tin minte ... toamna acasa ... toamna in Moldova. Astazi e soare si parca nu mai sunt in vesnica depresie tomnatica. Astazi parca toamna e mai dulce, mai calda si mai plina ... plina de iubire. 

Din ciclul "Amintiri".

Astazi l-am auzit din nou, dupa atitia ani. Mai tii minte, Aura? 7 ani au trecut de atunci.  Si azi in sfirsit l-am auzit la AquarelleFm. Cit am stat cu tine sa ascultam acest cintec, ba dadeam caseta inapoi, ba inainte, ca sa intelegem cuvintele si sa le scrim pe foaie. Si cu versurile e mai usor. Google, search, lyrics si gata. Nu mai e ca pe vremuri :D

Multumesc Jenny :D

Greseala noastra.

Oare de ce noi oamenii obisnuim, inconstient, sa-i ranim pe cei dragi? Ranim prin cuvinte, gesturi, priviri ... Cind ajung in asa situatii ma simt rau, neputincioasa, sufletul imi este greu si neimpacat cu mine. De-as putea as intoarce timpul de fiecare data pentru a indrepta greseala. Dar orgoliul de moment este mult mai "orgolios" decit mine. Mereu incerc sa ma feresc de certurile familiale, iar daca "obijduiesc" pe cineva apropiat, ma maninca remuscarile, si nu o zi, dar saptamini intregi. Iar cind ajung sa-mi cer scuze, nu pot. Probabil nu prea am avut situatii din alea in care sa fiu nevoita sa imi cer iertare. Ciudat, dar pina nu demult, altii isi cereau scuze de la mine, pentru una alta. Acum insa, apar tot mai multe situatii in care eu ramin vinovata. Si unde este acel "imi cer iertare"? Nu e ... nu pot sa-l spun. Si cind gresesc, tind sa caut dreptatea mea, niciodata nu recunosc ca nu o am.

Si azi, in aceasta seara, am vazut durerea in ochii ei, ai lor. Dar noi nu-i putem intelege. Sunt batrini deja si cauta afectiune. Noi in schimb tindem sa-i indepartam. 

Acum ma simt atit de mica si ma gindesc ... si simt o jale imensa. Si ma gindesc ca pot fi mai buna. Si ma gindesc ca, cindva vom fi si noi ca ei. Si ma gindesc ca, cindva o sa-mi para rau pentru tot ...

Timpul meu.

Toata viata ne organizam timpul in functie de ceva sau cineva. De mici avem un orar stabilit la scoala. Pe urma - facultatea, unde iarasi ai un program. In cel mai bun caz simbata si duminica facem ce vrem, daca nici atunci nu intervine cineva sau ceva care contribuie din nou la organizarea propriului tau timp.

 Pina nu demult, aveam un fel de libertate. Acum insa nu. Primul meu serviciu. Acum chiar ca incepe sa se limiteze timpul meu. De la 9 la 17 nici nu se pune intrebarea. E asa cum zice tata. Depinzi de cel de mai sus. Am o ora de pauza. Bine ca macar pot sa mi-o iau cind vreau eu, doar sa fie o ora. Dar ce folos, am o ora si nici macar nu stiu cum si ce sa fac, unde sa ma duc in aceasta ora, unde sa merg sa maninc, sa-mi dezmortesc picioarele. Ca doar nu o sa ies pe marginea drumului sa ma plimb. Si am nevoie de ora asta. Am nevoie de ea pentru ca ma dor ochii stind intruna la calculator. Parca ma inteapa. Gata, m-am hotarit. Merg sa-mi iau ochelari din aia speciali, ca sa nu-mi stric vederea. Asta imi mai lipseste. Nu e deajuns ca nu maninc normal, ca nu prea am unde, dar mai este si vederea.

Azi cind m-am vazut iesita din birou, parca mi s-a dat viata. Alte culori au vazut ochii mei afara, verde! ce culoare frumoasa :)))) Aer curat, alta viata! Probabil trebuia sa fac o facultate de turism, poate ma faceam un ghid turistic, si acum in loc sa stau pe aceste scaun, la ditamai masa, cu calculatorul in fata, poate eram catarata pe un munte, respirind aer curat si minunindu-ma de frumusetile naturii :D Dar ... stau aici. Mai am doua ore si plec. Merg acasa, unde nu mai am chef sa vad nici calculatorul ala, fara care nu puteam pina nu demult, nici de net nu mai vreau sa aud. Este si aici deajuns :)))) Vreau doar sa ma intind pe un pat cu o saltea dreapta (pentru a-mi odihni spatele, mai degraba pentru ca sa mi-l indrept), sa aud vreo stire, (dar fara sa privesc la televizor - imi ajung urechile, ca ochii si asa sunt obositi, vai de ei), sa maninc vreun fruct ceva ceva si sa stam la vorba.

Cam asa decurge mai nou o zis din viata mea. Nu imi convine acest orar. Dar ce am a face? Pina cind ma multumesc. Si tinind cont ca e abia inceputul, trebuie organizat de pe acuma totul. Si iar timp planificat. Doamne! Ce mult mi-ar placea sa am timpul meu, sa nu mai depinda de nimeni ...

Sa nu uitam de unde am plecat.

Astazi am dat de un status la cineva. Suna cam asa: "Cel care uita de unde porneste,nu stie unde trebuie sa ajunga". Mi-a placut foarte mult, si mai este si la tema. Am tot scris despre prietenii apuse. Acesta cred ca era sa fie titlul ideal pentru acele postari.

Unii oameni pornesc de jos, de undeva de acolo, iar cind ajung un pic mai sus isi imagineaza ca sunt buricul pamintului. Nu zic ... cu totii tindem sa avansam, sa ajungem undeva, dar nu consider normal, ca atunci cind te ridici un pic, sa uiti de fostii  prieteni care nu sunt cu nimic mai prejos decit tine. Uiti, si asa ramine. Pina cind in viata mea am intilnit o singura persoana de felul asta, dar e abia inceputul. O persoana simpla (cel putin asa era cindva), indragostita, de treaba. Imi pare rau ca de la o seama de vreme s-a schimbat. De cind cu "lumea noua" nu mai e la fel. S-a despartit de persoana cu care era deja de 5 ani (daca nu gresesc) in favoarea altuia din noua ei lume; vorbeste numai despre acel ceva in care se afla zilnic, nu ne mai vedem asa ca inainte (si asa rar ne intilneam, acum insa mai deloc).

E trist sa crezi ca ai prieteni, atunci cind ei de fapt nu te considera la fel. Si din ce cauza? Ca ... Nu mai zic. Prea mult mi-am batut capul. Nu vreau sa detaliez, din simplul motiv - eu nu m-am schimbat. Am ramas la fel. Niciodata nu am facut diferenta intre clase sociale, nici cind vine vorba de prieteni. Nu m-am uitat ca cineva traia mai sarac si nu avea bani mai de nimic, ca alta nu avea nici rubinet in casa unde sa pot sa-mi spal miinile, ca la cineva erau parintii divortati sau mai stiu eu ce. Pentru mine mereu au fost toate pe aceeasi unda, am prietenit fara sa ma gindesc ca "nu sunt ele de mine". Acum insa, vad ca s-a schimbat situatia ... se vede ca daca eu nu am facut diferente s-a gasit altcineva sa le faca.

Imi pare rau, sincer. Intr-adevar - oamenii sunt oameni (atit), prieteni (adevarati mai ales) - nici intr-un caz.

"Înger, îngeraşul meu ..." .............. ?

Înainte nu eram aşa. Ţin minte, la liceu, spuneam rugăciunea de câteva ori pe zi - de dimineaţă citeam o carte albastră cu rugăciuni, iar seara înainte de somn aveam 3 rugăciuni speciale pe care deja le ştiam si mi le ziceam in gind. Şi parcă altfel mă simţeam sufleteşte, sau poate ţinea de mintea mea, de ceea ce-mi inspiram. Mă simt de parcă nu mai am aceeaşi credinţă pe care o aveam odată. Nu mă mai simt aşa credincioasă din acest simplu motiv. Sau poate mi se pare. Acum când ajung seara acasă şi mă bag în pat, sunt atât de sleită şi somnuroasă încât uit de toate rugile , îmi fac de trei ori cruce şi noapte bună.

Câteva minute în urmă îmi aşezasem hainele in dulap - dimineaţa nu mai reuşesc nimic, las pijamaua pe pat, umerasele pe scaun, fiecare haină pe unde o fi numai nu la locul ei. Seara fac curat ... azi, îmi strângeam hainele şi mă gândeam. De ce am renunţat la rugaciuni? De ce nu mă mai rog în fiecare seara pentru ca a doua zi să fie totul bine? De ce nu mă mai rog pentru sănătatea mea şi a celor care mi-s alături? ... De ce? Unde e credinţa care mi s-a inspirat de mic copil?

Mai vreau un pic de vara.

Deseori când se apropie toamna ma întristez. Am mai scris aici şi în anul trecut - toamna nu se afla printre  anotimpurile mele preferate. Frunze galbene, ploi deja reci ... începe sa miroase a fum tomnatic şi a ... şcoală? Şcoala ... nici măcar acest cuvânt nu mai ţine de mine. Mă întreb dacă îmi va fi dor de studenţie. Toate ca toate, dar după Bucureşti sigur nu voi tânji.

Nu mi-a fost dor de toamnă, şi niciodată nu-mi va fi.

Am avut deja 4 toamne, să zic aşa - neplăcute. Cred că de la astea mi se trage toată frica asta legata de acest anotimp.  Sper sa fie ok acuma, nu mai am nevoie de "surprize" ... mi-au ajuns. sincer.

p.s. Mai tii minte? Cândva ai pus piesa asta pe statusul tău ... sper ca era pentru mine :)

Time changes everything.

Am deja o luna de cind nu am mai scris aici. Nu am avut timp si nici macar inspiratie ca sa o fac. Adevarul este ca pentru mine lucrurile s-au cam pus la locul lor. Mai am o perioada ceva mai complicata acum, dar sper sa trec si peste asta, pentru ca asa ar fi normal. Vreau sa scap de sesiune si sa mi sa se elibereze mintea de toate lucrurile inutile pe care le-a acumalat si inca le acumuleaza. Vreau sa golesc paharl de atita informatie, sa-l sterg binisor si sa reusesc sa il umplu cu altele, mai utile, lucruri care sa ma ajute, nu din alea pe care le invat pentru ca asa "trebuie", pentru a trece un examen. Dar! mai exista o problema, ca mai am si pretentii - nu vreau doar sa le trec dar sa mai iau si note bune. Dar ce folos? Vreau, dar nu prea mi se primeste. Nu zic ... altii au luat si mai mici, dar simt ca de cind sunt in Bucuresti niciodata nu am dat totul din mine, nu am mai stat demult sa invat asa cum o faceam o data (exceptie - examenul de European Law, pentru care chiar mi-am batut capul si am stat mult, nu sa citesc ci sa invat!!!). In fine, cineva zicea cindva ca o simpla nota nu reflecta cunostintele adevarate ale unui om. Dar sa vedem ... dupa mine, eu mereu STIU :)))))))), doar stii ;)) ... glumesc ...astept rezultatul si de la acest examen, nu de alta dar am iesit putin din starea mea vesnica de nemultumire legata de aceasta facultate, si acuma astept nerabdatoare sa o simt din nou :). Bine ca am mai trecut peste o parte din ceea ce se inseamna "a pune la inima" ... si acuma pun la inima, dar nu asa mult. Iar daca eram eu cea de acuma vreo 3,4 ani, sigur imi ieseam din minti pentru fiecare nota proasta. Dar, multumesc lui Dumnezeu, sau poate mai bine ar fi sa multumesc altor persoane care m-au adus cu picioarele pe pamint si m-au facut sa inteleg ca facultatea asta nu merita stresul si firele albe din parul meu. Si daca cineva cindva ma va intreba de ce prestatia mea la facultate a fost atit de nesemnificativa si saraca, am sa stiu ce sa-i spun, la fel cum am gasit argumentele necesare chiar ieri. Si daca facultatea asta nu m-a motivat? Asta e. O sa gasesc alte lucruri care ma vor motiva ... important este sa nu ma inec acum, in acest moment  ca "romanul" la mal.

Multumesc.

Puncte de suspensie (2)

Ma consider o persoana norocoasa, chiar daca deseori sunt bosumflata si ma pling de lucruri care poate par neinsemnate iar pentru mine la momentul respectiv sunt foarte grave ... Ma consider asa norocoasa pentru ca te am pe Tine. Unii poate ar zice ca e ciudat, dar eu stiu ca fara tine viata ar fi fost cu totul altfel, nu asa frumoasa. Si daca ma gindesc la viitor - vreau unul impreuna, unul cu noi. Si as zice ca am de toate la moment, daca inchid ochii acuma, sunt fericita si ma gindesc ca mai am putin, scap, las in urma tot ce a fost odata, toata amintirea acestui camin, amintirea acestui oras ... chiar daca recunosc ca mi-ar fi greu sa plec din el; chiar daca nu imi place, am petrecut o vreme aici si ma leaga si lucruri frumoase pe care nu vreau sa le vad, dar ele sunt ... nu stiu daca ma intelegi, dar imi e greu sa ma gindesc ca in viitorul apropiat nu ma va mai lega nimic de el. stiu ca ma contrazic dar asta e adevarul ... dur? pentru cine? si cam asa stau lucrurile ... poate crezi ca imi este usor, dar nu imi este cind vine vorba de asta ... si multi ma intreaba ce vreau sa fac mai departe si ma sfatuiesc sa nu plec de aici. intre citi pareti ma aflu? care e cea mai buna decizie? si ... oare mai depinde ea e mine? si sincer mi se pare ca dreptul meu de decizie nu mai e ... nu am argumentele potrivite, nu stiu sa conving ... deci conluzia? nu stiu sa lupt pentru ce imi doresc cu adevarat, nu am stiut sa-mi duc visurile pina la capat, cel putin nu aici, nu in acest loc pe care stau acuma, nu in acest oras, nu mai am timp sa fac asta ... si cind ma gindeam ca abia incep ,,, trebuie sa o iau de la capat in alta parte ... da cine stie ... ? poate acolo va fi mai bine ...

Viitorul

Discutii despre viitor, devreme? unde? de ce tu imi insiri mii de motive de intoarcere iar eu nu sunt in stare sa iti zic unul concret pentru a ramine aici? dar cum oare vrei sa ma intorc acolo unde am jurat ca nu ma mai intorc. de 7 ani ma chinui sa fac ceva, sa ma orientez in viata, iar planurile mele niciodata nu au inclus cuvintul "Moldova", NICIODATA! nu, eu ma incapatinez sa cred ca acolo nu ne asteapta nimic bun. tu zici ca avem sprijin, parinti, dar eu vreau singura sa ma misc, nu vreau sa stau pe capul lor. si asa vrei nu vrei depindem de ei la moment. da poate ar fi cazul sa nu mai fie asa. nu vreau sa ma inchid acolo chiar daca am acte romanesti, nu vreau sa ma inchid intr-un job. si ce? recunosc, aici e mai greu dar nu pot sa pasesc peste mine. nu mi-am stricat viata in ultimii citiva ani buni, pentru ca acuma sa dau inapoi sustinind ca "gata, nimic altceva nu mi se va primi", am suferit prea mult si am sacrificat indeajunse lucruri, pentru ca acuma sa renunt asa usor si sa ma intorc in asa zisa "patrie". am alte viziuni si nu ma incalzeste cu nimic ca poate diploma mea e altfel privita acolo, cu ochi mai buni, ca poate voi avea un salariu de doua sau de trei ori mai mare decit al parintilor mei, nu ma incalzeste asta cu nimic. si sa stau cindva peste ani de zile sa imi para rau ca am facut acest pas inapoi. la ce bun? prieteni ne gasim oriunde, ca doar ne adaptam si suntem sociabili. cum crezi? crezi ca eu nu ma macin, crezi ca imi este usor sa iau o decizie. asa cum ai spus si tu, anul trecut pe vremea asta nimeni la nimic nu se gindea, lucrurile mergeau singure, de la sine, dar acuma ca suntem amindoi trebuie sa gindim din alte puncte de vedere. da, recunosc, ca mi-ai dat o multime de motive pentru care ar fi ideal sa mergem acasa sa ne stabilim acolo si intr-o oarecare masura sunt de acord, dar pentru mine tara din care am venit nu se asociaza cu un viitor, e mai degraba o inchisoare in care ma bag benevol si nu-mi suride ideea. 

In fine, aici sunt multe de vorbit si nu atit de mult timp de gindit. crede-ma ca vreau s afie bine. imi doresc asta cel mai mult. Dar am o problema, si cit de minora ti s-ar parea tie, eu tre sa ma lupt cu ea. 

I'm still waiting

Pentru mine niciodata timpul nu a trecut mai greu ... poate aiuresc si nu vreau, dar ma depaseste. cum ai spus-o si tu - daca am fi impreuna ne-ar fi mai usor ... dar asa cum sunt aici singura ma invadeaza ginduri iar povestea cu pinza alba sa stii ca e foarte valabila, si chiar nu vreau sa se rupa incetul cu incetul, nu vreau sa se gaureasca, pentru ca noi suntem si trebuie sa fim pina la urma un intreg ...

Time, it needs time ...

si timpul trece ... de ce ma intorc mereu la tema timpului? poate pentru ca mii frica de el. mii frica ca trece asa, dar lasa in urma amintiri frumoase ... da, timpul vara asta mi-a facut bine, adica trecerea lui. dar cu cit mai mult trece cu atit mai mult ma cuprinde un val de teama si nicidecum nu pot scapa de el. si am zis ca sunt obisnuita cu relatii la distanta, dar aici e vorba de "noi" iar eu nu pot sa-mi imaginezi cum ar fi sa nu te vad cu zilele intregi ... saptamini ... toti spun si as spune si eu din experienta mea ca, cuplurile nu prea rezista distantei, ai zis-o si tu cindva, dar mi-ai promis ca va fi bine ... si eu te cred ...

Decizii ...

am inceput din nou sa-mi pun intrebare daca era mai bine pentru mine sa ramin la Iasi, ma intreb din nou daca Bucurestiul a fost decizia corecta. stiu, nu exista timp de regrete si mai stiu ca tot ce se face se face spre bine, dar, mereu un "dar!", cred ca daca as intoarce timpul, as lua alta decizie poate, sau nu stiu, adevarul este ca uneori ma ia asa o nostalgie si parca si regret ca nu am ramas acolo unde mi-a fost cel mai bine, alaturi de cei cu care am trait cele mai frumoase clipe. nu vorbesc despre home, sweet home, chiar daca acasa e cel mai bine, nu! ma refer la cei mai frumosi ani din viata mea, 4 ani minunati pe care nicidecum nu-i pot scoate din gind, cred ca prea mult ma leaga de ei ... prietenii, iubire, incercari, lacrimi, bucurii ... au fost 4 ani pe care acuma ii vad perfecti, chiar daca erau momente cind vroiam sa scap si sa ma duc in alta parte; acuma stau si ma sufoc intr-un oras strain, intr-un oras care parca vrea sa imi stearga pina si cele mai mici bucurii ... undeva sunt si prietenii, putini dar buni, si asta ma mai scapa, dar eu! eu, vreau sa strig in gura mare ca nimieni si nimic nu o sa poata sa imi inlocuiasca ceea ce am avut cindva. irina! de-as sti ce dor imi e de tine si de meditatia noastra, cind in loc sa invatam stateam ore in sir povestindu-ne durerile si bucuriile. Nu am mai dat peste asa persoana ca tine, uneori imi vine sa iau trenul numai ca sa am o discutie de suflet cu o veche prietena ... cit de dor poate sa-mi fie, si numai cind incerc sa le las pe toate in urma se iveste cite ceva si le aduce pe toate inapoi. sincer, au trecut doi ani deja si abia abia imi revin ... sunt eu slaba? amintirile sunt prea frumoase ca sa le las? nu mai stiu ... vreau doar sa ma pot lasa de tot si sa o iau de la inceput. cum pot s-o fac? cum? de atitea ori am incercat ... mi-am pus speranta in vara asta si in tine, dar mi se pare ca nu o sa fie asa cum mi-am imaginat eu. imi este frica, nu vreau sa ma dezamagesc din nou ... prefer sa-mi refac viata singura decit sa trec din nou prin suferinta.